La ce se referă conceptul de plasticitate a creierului? Oare creierele noastre sunt făcute din plastic? Desigur, nu. Neuroplasticitatea (cum mai este adesea denumită plasticitatea creierului) descrie modul în care se reorganizează căile neuronale din creier.
Modificările funcţionale de lungă durată din creier apar atunci când învăţăm lucruri noi sau memorăm informaţii noi. Aceste schimbări în conexiunile neuronale sunt ceea ce noi numim neuroplasticitate.
Pentru a ilustra conceptul de neuroplasticitate, imaginaţi-vă filmul unui aparat de fotografiat. Închipuiţi-vă că filmul reprezintă creierul vostru. Acum imaginaţi-vă că fotografiaţi un copac. Când se face o fotografie, filmul este expus la noi informaţii – în cazul nostru, reprezentarea unui copac. Pentru ca imaginea să fie păstrată, filmul trebuie să reacţioneze la lumină şi „ să se schimbe” pentru a înregistra imaginea copacului. În mod asemănător, pentru ca noi cunoştinţe să fie păstrate în memorie, trebuie să aibă loc schimbări în creier care să reprezinte noile cunoştinţe.  
Pentru a ilustra plasticitatea într-un alt mod, imaginaţi-vă că faceţi ştanţa unei monede într-o bucată de lut. Pentru ca imaginea monedei să apară în lut, trebuie să aibă loc schimbări în material – forma lutului se modifică în timp ce moneda este presată în el. Tot astfel, circuitele neuronale din creier trebuie să se reorganizeze ca urmare a noilor cunoştinţe sau a stimulării senzoriale.

Plasticitatea învăţării şi a memoriei

Deci cum se schimbă creierul prin învăţare?
Se pare că există cel puţin două tipuri de modificări ce au loc în
creier în timpul procesului de învăţare:
 
1. Schimbarea structurii internă a neuronilor, în special în zona sinapselor.

2. Creşterea numărului de sinapse dintre neuroni.

Iniţial, datele nou învăţate sunt „stocate” în memoria pe termen scurt, care este o abilitate temporară de a aminti câteva fragmente de informaţie. Unele dovezi sprijină conceptul că memoria pe termen scurt depinde de evenimentele electrice şi chimice din creier, spre deosebire de schimbările structurale, cum ar fi formarea de noi sinapse. O teorie a memoriei pe termen scurt afirmă că amintirile pot fi cauzate de „reverberaţia” circuitelor neuronale – adică, un impuls nervos care intră, stimulează primul neuron care îl stimulează pe al doilea şi aşa mai departe, ramurile celui de-al doilea neuron luând contact cu primul. După un timp, informaţia poate fi mutată într-un tip de memorie mai permanent, memoria pe termen lung, care este rezultatul schimbărilor anatomice şi biochimice care au loc în creier